spatiu de trancaneala spiritist/materialista carpato-danubiano-pontica

marți, 16 martie 2010

vis visat de fecior de imparat

cuconul împăratului de verde
visă ciudat şi nu se-ncrede
în aburii visatului său vis
şi vrea să ştie cine l-a trimis.

atunce împăratul, supărt
de cel cucon prea răsfăţat
îi zice: pleacă de la curtea mea
ş-află răspuns în drumuri, undeva.

trist-întristat el a plecat
să afle vrând, dar cam plouat
că-l oropsise crudul împărat
şi drumului l-a dat.

şapte hotare-a străbătut
tot vârtoşat, tot abătut,
un suflet să se-ncreadă n-a găsit
părea că drumu-i înşelat şi risipit.

şi tocmai când trăgea să moară,
lâng-o fântână vede o fecioară.
şi când zări a ei sprânceană,
în inimă i s-a deschis o rană.

fată frumoasă, cine eşti, i-a zis,
oi fi tu cea de care-mi este scris?
Şi ai putere tu să mă deznozi de vis,
ori m-oi afla de zâmbetu-ţi ucis?

ea zice: cruntă soartă te îndrumă încoace,
nu-i nici sămănătură, nici fructa nu se coace;
e doar pustiu-aice şi nicio bucurie,
ş-acuma pentru tine mormântu-ţi va să fie.

cu înc-o moarte mă-nvoiesc,
că mor mereu de când tot rătăcesc
prin cel hotar câinesc
dar numele să-ţi ştiu voiesc.

flăcăule, te-am învăţat de bine,
fugi de lumina din tăciune!
te du, că inima mea simte
că eşti neînvăţat şi crud la minte.
în van ai străbătut hotare
dacă în pieptu-ţi inima mai doare,
zadarnic talpa ta a mângâiat pământ,
că nu ştii astăzi un cuvânt!
te-ntoarnă deci şi caută-l lume,
şi-n ale mărilor curate spume
şi în văzduhuri şi-n afunduri
să-ţi piepteni ale tale gânduri!

ş-a dispărut fecioara, ca năluca
şi s-a mirat flăcăul, şi n-a mai zis nimica.
doar, dând să bea, fântâna s-a făcut minciună
nisip fu apa ce sorbi din mână.

şi luă dar drumul înapoi, hotar după hotar
să caute ce nu avea habar...
când soarele era la asfinţit
chiar într-un codru-a poposit.

până aici au scris rapsodul popular
ce cu moarte s-au împărtăşit
şi cu pământ s-au acoperit.
de aici continui eu, ucenicul în vers fără de culoare:

prea scurtă-i viaţa şi prea lungă arta!
feciorul de-mpărat a vitejit
şi s-a înţelepţit
a înfrânt în lupte balauri, draci, zmei,
şi s-a întors în pustie
pe nume fecioara a strigat
şi repede s-au cununat
şi poate-i fericit şi azi, cu părul nins
de s-o fi fost trezit din vis.

şi eu atâta am avut de zis.

vineri, 12 martie 2010

Încercarea Paradisului

ieri am murit şi mi+am mâncat pomana
m-am jeluit aşa ne-mpărtăşit
şi-n copcile sicriului m-am strâns.


pe apa sâmbetei apoi m-am dat
ca un oftat.

de umezeală lemnul a crăpat
şi am ajuns în curte la-Împărat.
m-a cântărit şi mult m-a măsurat
-părea uşor cam supărat !-

Ce ca-ţi la curte-Mi, mort de viu,
cât nu-ţi sunt Tată, nu-Mi eşti fiu?

Păi am ajuns aici dintr-o greşeală,
m-a omorât, iubindu-mă, o plictiseală.
Eu vin din lumea care-i făr de socoteală,
nu sunt primit aici fără găteală?

Îmi stai în gât, eşti crud şi neprăjit
-mi-o spuse cruntul Tată -
te-ntoarnă dar de unde ai venit
şi mai încear-o dată.

ieri n-am murit, că nu se pune,
doar ce-am trăit banala de minune!
video

Să restaurăm Steaua Polară

Să restaurăm deci, Steaua Polară,
că-i tristă şi trage să moară
- aşa au zis doi comis-voiajori
gândind să le treacă urâtul
între două avioane
flancaţi în sala de aşteptare
de două cocoane
vesel-coafate şi ne-ntristătoare
că steaua aia moare -.
Şi au trimis anunţ în aeroport
să afle toată lumea de mort.
Vai, au zis cocoanele, sărăcuţa de stea,
cum să moară ea singură aşa.
Au strâns bănet de la toţi din sală
au amanetat şi câteva bombe
rătăcite prin cală,
cineva a plusat cu patru plombe.
S-au scăzut impozite, s-au calculat accize,
s-a cheltuit ceva şi pe vize,
s-au dat concert de susţinere
şi-au fost şi demonstraţii împotrivă
(că lumea-i bolnavă şi are bani doar de criză!)
şi-ntr-un ziar, pe un blog
Gog şi Magog
au făcut reclamaţie
că e lumea rea şi n-are reacţie,
că steaua asta-i pt fiştecine
cum de nu-i este nasului ruşine?
Ş-apoi au venit avioanele, ş-au zburat voiajorii
şi lumea zicea nu-i a bună, e conspiraţie de trişori.

Şi-au rămas oamenii fără stea
că se trăieşte dom'le bine
şi fără ea.

Parerile despre viata ale motanului Mâţă


Legile lui Mâţă:
1. Nu există ceea ce nu miroase.
2. Casa în care sunt este a mea, oamenii sunt sclavii mei.
3. Nu se admite un calorifer rece la vreme de iarnă.
(motanul Mâţă va revenii cu noi legi şi decrete după primul căscat. Acum doarme somn pisicesc pe calorifer)

joi, 11 martie 2010

Cârnaţii dăunează grav sănătăţii

A fost odată... A fost odată un bărbat şi bărbatul ăsta era foarte zgârcit, că nici pietrele nu icneau sub tălpile sale de frică să nu-i tocească opincile. Şi avea omul ăsta o muiere slabă-ţâr şi înfometată pe cât era el de hapsân. Având, ca orice zgârciob, cămara încuiată, în fiecare dimineaţă înfuleca ceva - bine cântărit în podul palmei - apoi încuia cămara şi-şi vedea de treabă. Femeia se obişnuise să se hrănească doar cu ce-i pica din gură lui Dumnezeu. Şi aşa trăiau ei în linişte şi bună înţelegere! Asta... până într-o zi. În ziua aia de care zic, i-a mirosit femeii tare a cârnaţi proaspeţi şi usturoiaţi de să-i vină cu leşin. Da' cârnaţii erau în cămară şi cămara straşnic încuiată cu şapte lacăte. S-a gândit, s-a învârtit, a dat ea să omoare gândul... degeaba! Mirosul îşi făcea meandrele şi-i aţâţau mai tare pofta. Neştiind ce să facă şi având oarece mâncărime pe spinare, s-a frecat de peretele cămării. Gâdilici-scărpinici-ul ăsta i-a plăcut şi a continuat. Atunci a văzut că nu stau prea vârtoase cărămizile în zid. A-mpins una - a căzut cărămida înăuntru. Încă una...până a făcut o bortă cât să-ncapă şerpeşte înăuntru. nu-i vorbă, mirosul îi mărea puterea şi-i amorţea frica slăbănoagei! A-nfăşcat un cârnat cât o coadă de câine, l-a fript şi s-a ospătat. Apoi, dând de gust, a mai luat încă unul. Păsărelele de pe gard i-au fost lăutari şi o ploaie grabnică i-a ţinut loc de băutură. Apoi, cu forţe proaspete, a aşezat cărămizile la loc. Spre seară, venind bărbatul acasă i-a mirosit a necaz: "Fă nevastă, tu ai fript cârnaţi?". "Ba n-am fript, zău!", s-a jurat ea. "Ba ai fript!" "Ba!". Şi de inimă rea a căzut omul la pat. "Spune că ai fript fă, că eu mor!" "Ba!". Şi omul, credincios cuvântului său, şi-a dat duhul. După înmormântare, când lumea şi-a făcut vânt la treburi plecând din cimitir, femeia a început să cânte şi să joace pe mormântul proaspăt: "Ba am fript bărbate - ha!/Ş-oi mai frige ş-oi mânca/ş-oi mânca cârnaţii toţi/vin' mă bate dacă poţi!". aşa povestea o babă dar moşul ei se juracă de murit a murit slăbănoaga doar la mirosul cârnaţilorde frica hapsânului ei. Şi-n ciuda lui s-ar fi scornit povestea. Şi voi credeţi cum vă vine mai bine la socoteală!

miercuri, 10 martie 2010

POVESTE CU BABA CEA VESELĂ

A fost cum a fost ca de n-ar fi fost n-ar fi fost. Era o babă veselă şi nu avea moş. Şi lumea bârfea în fiecare seară pe buza şanţului (exista şi un şanţ, cred): E veselă fericită că n-are griji, n-are bărbat, n-are plozi. Domne-apăre-ne de aşa o muiere, nu-i de satul nostru! Şi lumea din bârfă-n bârfă a hotărât: trebuie măritată să intre şi ea în rândul lumii, ce-i cu veselia asta a ei, strică pofta de viaţă a gospodarilor! Şi i-au găsit perechea de se potriveau ca nuca-n perete! Da ea tot veselă, râdea şi cânta, c-o mână spăla pruncii la dos şi cu alta făcea pomană. Să fi fost aceeaşi mână nu cred. Şi lumea prindea pizmă că ce mă rog de ce e ea veselă-zglobie, când viaţa e grea şi tre să suspini să icneşti, să te vaiţi să behăi acolo. Şi baba ioc. Tot veselă şi cântăcioasă triluia prin casă. Au zis că nu-i vrednic bărbatul, că n-o bate destul, da el la cârciumă s-a jeluit c-o bate înainte de fiecare masă da fără folos. Şi de muncit o munceşte, şi de chinuit o chinuieşte, şi de iubit o iubeşte ca omul de treabă. Ş-a hotărât satul că aşa bărbat prost nu merită să trăiască şi la drumul mare i-au picat lotrii-n spinare şi de furat i-au furat numai capul. Şi baba, tot fericită l-a adunat din păduri şi i-a făcut pomană de-a îndestulat patru sate. Şi lumea zicea: e o aia, o apucată, se bucură că i-a murit bărbatul, pasămite ea l-a omorât. Şi l-au chemat pe jăndar şi ăsta a dus-o la ocnă. Da n-a trecut mult şi s-au plâns ocnaşii la vătaful ocnei că nu au trai să se cureţe de păcate la ocnă să-şi plângă fărădelegile că baba e veselă şi de veselă ce este a prefăcut toată ocna în zahăr. Şi tot aşa a fost alungată baba din loc în loc, da ea tot mai veselă se făcea. Am văzut-o într-o zi din martie în chip de rază de soare, grimasă de ghiocel, tril de mierlă: tot veselă şi zglobie! Firesc, am gonit-o şi eu!